Există oameni care reuşesc foarte bine să ducă la capăt proiecte. Au o lungă experienţă în materie de îndeplinire fără greş a obiectivelor, pentru întreprinderi complicate. Când sunt atraşi într-o discuţie şi dacă se arată deschişi, se vor mira adeseori de ce preţuieşte lumea atât de mult ceea ce fac ei. Nu pentru că lucrurile realizate în cadrul proiectelor n-ar fi de cea mai înaltă valoare, ci pentru că lor nu li se pare să fie chiar atât de greu ceea ce fac ei. Un comentariu tipic ar fi: “Ce mare lucru? E o chestie de bun-simţ practic, în fond, nu?”. Ei muncesc mult, dar fără a cădea în starea de stres maniacal şi supraîncărcare ce caracterizează adeseori proiectele nu chiar atât de bine gestionate, şi par să controleze cu calm situaţia. Pe de altă parte, există un imens număr de oameni, inclusiv mulţi manageri de proiecte, pentru care execuţia proiectelor este, în cel mai bun caz, o permanentă luptă epuizantă, şi, în cel mai rău caz, un mister complet. O artă secretă pe care ei n-au ajuns s-o stăpânească. Intr-un fel, se poate spune că nu posedă acel bun-simţ practic de care pomeneau omologii lor mai destoinici. In ce constă, deci, această magie neagră, care unora le pare atât de simplă, dar alţii o găsesc imposibil de grea?

Managementul de proiect finantat din fonduri europene nerambursabile reprezintă un ansamblu de aptitudini profesionale extraordinar de solicitat, atât în sectorul public, cât şi în cel privat. Un ansamblu de aptitudini care, în urmă cu câteva decenii, nu se bucura probabil de nici o recunoaştere formală cât de cât consecventă. Astăzi, el există la nivel internaţional, atât ca profesie consacrată în toată puterea cuvântului, cât şi ca tip de competenţă care face parte din instrumentarul general de competenţe al multor manageri. Cererea atât de mare de profesionişti în management de proiect este o reflectare a succesului acestui domeniu.

Şi totuşi, în ciuda succesului şi a cererii de care se bucură, ceva nu e în regulă. Întrebaţi un eşantion reprezentativ de manageri din orice organizaţie mare dacă au “încredere absolută” sau măcar “mare încredere” în capacitatea organizaţiei lor de a realiza proiecte şi veţi obţine UN NU răsunător! Au fost nenumărate studii pe tema procentajului scăzut de proiecte care se văd predate la timp şi în limitele bugetului sau a procentajului ridicat de proiecte realizate cu întârziere sau nefinalizate niciodată, iar cifrele sunt de obicei dezolante.

Cu toate procedurile, instruirea de specialitate şi metodologiile utilizate, experienţa practică rămâne departe de aşteptări şi de tam-tamul iniţial. Şi totuşi, în contrast evident cu realitatea semnalată, majoritatea organizaţiilor au în cadrul lor sau cunosc câţiva oameni, “mâini sigure”, care reuşesc în mod constant să execute proiecte la timp şi în limitele bugetului. Din ce cauză apare acest decalaj între aşteptări şi realitate? Şi ce anume fac diferit oamenii în cauză, încât să poţi spune ca laşi proiectul pe mâini sigure?